Pe drumurile patriei, ajungem uneori la capătul pământului, acolo unde chiar dacă nu întâlnim extratereștrii, descoperim peisaje selenare, iar când spun selenar, nu mă refer la nimic altceva decât la pustiul și sărăcia lucie.
Pentru că nu-i așa?! Ochii care nu se văd, se uită, iar gura care nu strigă nu capătă de mâncare!
Andrieșeniul, pentru că despre el este vorba, astăzi mai are din fericire, încă mult potențial. Potențial uman pentru că aceasta este adevărata avere a unei nații și chiar dacă casele pustii sunt din ce în ce mai multe, mai sunt oameni care trag nădejde și luptă pentru nădejdea lor că și mâine mai răsare un soare.
Când am descoperit în băncile scorojite și așchiate, așa copiii frumoși, l-am întrebat pe domnul profesor dacă n-ar prinde bine o mână de ajutor.
Și am săpat și am tot căutat, până am aflat. Bănci de dat mai ceva ca noi, numai bune pentru grăuncioarele noastre de lumină din Andrieșeni.
Cu voluntari destoinici, cu donatori pe sprânceană, cu dascăli pe cinste, copiii din Andrieșeni au acum și loc unde să-și pună burta pe carte.
Cât despre scris copiuțe pe ele, eu zic să stăm fără grijă că de când cu smartphone, au ei soluții mai inteligente.
