De obicei, mai toți copiii sunt darnici. Ei nu-s stricați de viermele egoismului, mai ales dacă părinții cultivă mereu în inima lor bunătatea, cu povestioare despre dărnicie și eroism (cum găsim o mulțime în Biblie și în viețile sfinților), dacă, împreună, se implică în faptele cele bune de ajutorare a celui necăjit și dacă se împărtășesc cât mai des cu Trupul și cu Sângele Domnului Iisus Hristos.
David este o mai veche cunoștință a mea de pe la Maternitate. Cu vreun an și ceva în urmă tatăl său m-a implorat cu lacrimi să fac ceva pentru a-l ajuta să se liniștească. Cu o energie uriașă, cum nu am mai văzut vreodată, acest copil de 8 anișori se manifestă, oriunde se afla, asemeni unui uragan, distrugând totul, imediat ce punea mâna pe un obiect, cu o agresivitate nemaiîntâlnită și, bineînțeles, fără a asculta de nimeni. Nu există grădiniță, școală, educator, învățător, profesor sau medic care să-i fi găsit vreun leac. Psihiatrii, în afara medicamentației sedative, nu au găsit nici o altă soluție.
Cum nici timpul pentru a discuta și răs-discuta nu e de partea mea, am convenit să ne întâlnim cu Domnul Iisus Hristos la Sfântul Maslu și la Sfânta Împărtășanie. Au fost ceva încercări pe la slujbe pentru frații și surorile adunați în jurul Altarului duminică de duminică, seară de seară dar, cu răbdare, ne-am obișnuit.
Săptămână de săptămână, lună cu lună, primul chemat la Potir, înaintea tuturor bebelușilor, David a devenit nelipsit, cel puțin la Împărtășanie, și nu ratează nicio Duminică în care să-mi prezinte mașinuța favorită, alta de fiecare dată, cu un zâmbet angelic și o gură larg deschisă în care ar încăpea întreg Raiul. Sigur, pentru a se ajunge aici a fost nevoie de multă luptă, mai ales cu noi înșine.
Duminica aceasta s-a apropiat cuminte alături de tatăl său, cu o mânuță ocupată de o mașinuță și cu cealaltă de o coală de hârtie, ce mi-o împinge înainte spunându-mi că-i pentru mine. Las, pentru o clipă, Potirul pe Altar pentru a-mi lua „darul” și descopăr un desen frumușel ce ilustrează cea mai îndrăgită mașinuță a sa de când ne tot întâlnim înaintea Domnului.
Mă tot întreb (retoric) Cine l-o fi ajutat să stea locului câteva zeci de minute (cum nu a stat niciodată), pentru a desena pentru mine acest tablou și, dacă nu cumva, Dumnezeul nostru cel Atotprezent și Atotiubitor nu a zâmbit când m-a văzut în încurcătură, cu El în Potir, cu pruncul Lui privindu-L țintă, așteptând să se umple de Har, și pe mine cu mașinuța pictată în fața Altarului, asemeni unei Icoane de mare preț, coborâtă în mod miraculos, pentru a ne dovedi dragostea Sa.
Să-i ocrotească Domnul Iisus Hristos pe David, pe toți copilașii încercați de astfel de suferințe și să-i întărească pe toți părinții lor!
